In Transilvania de azi s-au asezat in mod pasnic sau violent mai multe neamuri care au venit din diferite parti cum ar fi: sciti, celti, sarmati, romani, goti, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, unguri, pecenegi, uzi, cumani, secui, sasi, cavaleri teutori dar si alti germanici, evrei, tigani, sarbi, croati, ruteni, armeni, etc.
Agatarsii
In urma cu 2500 de ani pe teritoriul Transilvaniei locuiau agatarsii, considerati stramosii dacilor.
Multi autorii antici au descris obiceiurile neobişnuite ai celor consideraţi strămoşi ai dacilor. Agatarsii, tatuati, vopsiti si impodobiti cu aur, isi luau mai multe neveste pe care le imparteau intre ei, îşi cantau legile si îi venerau pe Apollo si Dionis.
"Agatarsii sunt lipsiti de energie si foarte gingasi. Ei poarta, cei mai mulţi, podoabe de aur. Au in devalmasie neveste, ca sa fie frati cu totii si, inrudindu-se, sa nu mai existe la ei nici pizmuire, nici vrajmasie. Cat priveşte celelalte obiceiuri, se apropie de traci”, afirma Herodot.
Scitii
Probabil patruderea scitilor a avut loc pe la inceputul sec VI i.e.n cand au fost infranti de persi.
Incursiunea scitica in Transilvania a durat in jur de 150 de ani si va disparea asimilata in masa autohtona.
Conform descoperirilor facute sunt 83 de locuri cu urme scitice, in 44 dintre ele s-au descoperit si morminte si necropole.
Majoritatea mormintelor si necropolelor din Transilvania aparent al acestui grup arhaic sunt plane fiind amplasate fie pe pante de dealuri (Aiud, Batos, Baita, Blak, Orz, Sf. Gheorghe, etc), fie pe terase mai inalte sau ridicaturi de teren (Bratei, Cipau, Ciumbrud, Cimpia Turzii, Comlod, Craciunelu de Jos, Cristesti, Lopadea Noua, Ogra, Razboieni-Cetate, Simeria, Teius, Tirgu-Mures,etc).
Grupul scitic timpuriu din Transilvania are o importanta semnificatie din punct de vedere istoric, a adus noi influente dar a si preluat din cultura autohtona.
Agatarsii din Transilvania au fost totdeauna ostili scitilor si nu au fost niciodată supusi de acestia. Mai mult, regele scit Ariapeithes, care stabilise relații prietenești cu odrisii, incuscrindu-se cu regele odris Teres, este asasinat de regele agatars Spargapeithes. Aceste informații fragmentare transmise de Herodot nu permit reconstituirea istoriei evenimentelor din sec. V î.Hr. dar sunt suficiente pentru a ne informa despre raportul de forțe dintre scitii, agatarsi si odrisi.
Celtii
Celtii sunt o populaţie antica, din zona actualei Franţe si care in antichitate au fost raspanditi pe arii largi in Europa, inclusiv pe teritoriul Daciei.
Celtii ajung in spaţiul carpato-danubiano-pontic aproximativ in anul 300 i. Hr., dupa domnia regelui get Dromihetes. In procesul lor de migrare, celtii au urmat doua rute, una de-a lungul Dunarii, iar cealalta de-a lungul munţilor Carpati. Prin urmare, ei se apropie de Dacia din doua parti si se aşeaza la marginile acesteia, iar unele populatii, cum ar fi anartii si britolagii, patrund chiar in interiorul Daciei. O parte a celţilor se va deplasa in sudul Balcanilor, unde vor si intemeia un regat care va rezista o scurta durata de timp. Altii, in schimb, trec în Asia Mica, iar unii vor ramane pe teritoriul carpato-dunarean, unde vor intemeia oraşe, pe care Ptolemeu le consemnează pe harta sa.
In sud-vestul Daciei se vor aşeza scordiscii, care vor intemeia orasul Singidunum, Belgradul de azi. Terminaţia numelor în -dunum este specific de origine celta si s-a pastrat in unele localitati franceze precum Verdun, Chateaudun etc. In nordul Moldovei se vor aşeza tauriscii, inclusiv in Galiţia, si ei vor întemeia oraşele Carrodunum, Maetonium, Vibantavarium şi Eractum.
In Bugeac se stabileşte tribul britolagilor, avand ca centru mai important asezarea numită Aliobrix, iar pe malul dobrogean al Dunării, pe locul Isaccei de azi, Noviodunum.
In Transilvania s-au asezat anarţii între Tisa şi Someş, iar in estul Munteniei cotensii, pana la hotarul cu Moldova.
Celţii au fost insotiti in migratia lor si de alte neamuri, ca de exemplu bastarnii de origine germanica, care se vor stabili la nord de Nistru si care vor da multă bataie de cap dacilor.
Stapanirea celtilor a durat cam două sute de ani, timp în care dacii au dus lupte împotriva lor si a aliatilor lor bastarni, dupa cum in unele momente se pare ca dacii le-au fost aliati impotriva altora. Oricum, nu se cunosc prea multe date certe despre această epoca. O referinţa aminteşte pe regele dac Oroles care si-a pedepsit luptatorii pentru ca nu luptasera bine împotriva bastarnilor. Drept pedeapsa luptatorii daci au fost pusi sa faca muncile femeilor lor si sa doarma cu picioarele pe capatai, pana cand si-au spalat rusinea intr-o altă lupta.
In secolul al II-lea î. Hr. are loc în Peninsula Balcanică inceputul cuceririi romane, iar dacii vor lupta impotriva romanilor aliati cu celţii si ilirii. In urma acestor lupte prelungite, puterea celtilor va scadea din ce in ce mai mult, pana cand nu va mai putea domina spaţiul dacic, ieşind astfel din istorie din aceasta parte de lume.
Unul dintre cele mai importante imprumuturi ale populatiei dacice de la celti este roata olarului. Se pare ca inainte de venirea celtilor, toata ceramica autohtona era facuta cu mana. Influenţa celtilor asupra populatiei dacice pare sa fi fost foarte mare.
Sarmatii
Sarmatii (lat. Sarmatae) erau un amestec de popoare scitice (indo-ariene), care isi trage denumirea de la expresia greceasca "Σαυρομάτιοι" : Sauromatioi, adica "ochi de soparla". Sarmatii au fost mentionati mai intai de Herodot si Hipocrate, fiind pe atunci aflati inca la răsărit de Don. Pe timpul lui Augustus ei apar pe la gurile Dunarii. Triburi izolate de sarmați apar și în Dacia : iazigii - între Dunare și Tisa și roxolanii - în zona Moldovei, în sec. al II-lea și al III-lea d.Hr. Sarmatii sunt descrisi ca popor razboinic, buni calareti si buni arcasi.
Sarmatii s-au împărțit in trei ramuri: iazigii, alanii și roxolanii. In secolul al XIV-lea, alanii, la randul lor, s-au împărțit în mai multe ramuri printre care iașii, stabiliți în zona Moldovei, unde au lăsat numele lor orașului Iasi.
Cronicarii bizantini au dat denumirea de "sarmati" si altor popoare care au locuit ulterior la nord de Marea Neagra: popoare asiatice (mongolice) sau slave, din care coboara o parte dintre rusi și ruteni.
Romanii
Au fost mai multe tentative de cucerire a Daciei de catre romani.
Prima tentantiva a fost a generalului Corneius Fuscus in 87 care insa a fost infrant de dacii lui Decebal.
In 88, generalul Tettius Iulianus a reusit sa infranga oastea dacilor condusa de Decebal. Dupa pacea din 89, Decebal a devenit un rege client al Romei, primind bani, mesteri si masini de razboi, pentru a apara granitele imperiului. Unii istorici considera ca aceasta pace nefavorabilă romanilor a provocat asasinarea lui Domitian in septembrie 96. Decebal, in loc sa foloseasca banii asa cum doreau romanii, a hotarat sa inceapa constructia unor noi cetati in munti, in puncte strategice importante si sa le intareasca pe cele deja existente.
Primul razboi daco-roman a avut loc intre 101 si 102. Decebal dupa un an de lupte impotriva imparatul Traian a cerut pace. Cand a incalcat termenii tratatului in 105 a izbucnit al doilea razboi daco-roman.
Cel de-al doilea razboi a implicat mai multe lupte care au provocat pierderi însemnate. Armata romana, aflata in fata a numeroase triburi aliate cu Decebal, nu a reușit sa obtina repede o victorie decisiva. Multe orase aflate de-a lungul Dunarii care au fost fortificate de catre armata romana erau asediate de daci. In fruntea armatei romane s-a aflat și Traian in bataliile din Dobrogea. Traian a stabilit cartierul general al armatei romane in localitatea Drobeta.
Un asediu asupra capitalei Sarmizegetusa a avut loc la inceputul verii anului 106. Dacii au respins primul atac, insa romanii au distrus apeductele capitalei dace. Orasul a fost incendiat si in final, Roma a triumfat ocupand Dacia. Decebal a fugit, dar a fost urmarit si ajuns din urma. Acesta a preferat sa se sinucida in loc să fie capturat.
Datorita tradarii lui Bicilis, un apropiat al regelui dac, romanii au descoperit comoara lui Decebal în raul Sargetia - estimata la 165.500 kg de aur și 331.000 kg de argint. Ultima batalie cu armata regelui dac a avut loc la Porolissum (Moigrad). Traian nu a acceptat condițiile de pace din tratatul de pace încheiat in urma primului razboi daco-roman, formuland alte prevederi.
La sfârșitul războiului romanii au ocupat Dacia și au transformat-o în provincie romană. Dacia va fi condusa in numele imparatului de catre un guvernator.
In perioada stapanirii romane (106 - 271), in provincia cucerita au loc evenimente si transformari importante, de exemplu construirea a numeroase orase, cetati, castre si monumente ca si Tropaeum Traiani.In 108 - 110 se construieste noua capitala a provinciei Dacia, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica (în sud-vestul Depresiunii Hategului) iar in jurul lui 210 este refacut in piatra castrul de la Porolissum.
Deasemenea construirea unei bogate retele de drumuri pietruite:in 107 - 109 romanii prelungesc drumul care lega Dunarea (la Dierna) cu interiorul Daciei pana la Apulum (Alba-Iulia), Potaissa (Turda), Napoca (Cluj-Napoca) si Porolissum (Moigrad). In perioada romana a avut loc exploatarea masiva a bogatiilor subsolului (aur, argint, sare etc.)
Coloniile erau locuite de coloni, adica cetatenii romani cu toate drepturile. Coloniile au constituit o lovitura grea pentru viata traditionala autohtona, deoarece pe ele se sprijinea intreaga viata constitutionala iar dacii au trebuit în cei 170 de ani sa se adapteze prezentei zecilor de mii de romani, sau astfel spus, venirii printre ei a atâtor vorbitori de limba latina.
Colonizatorii erau de două tipuri: civili si militari. Colonizarea cu civili in Dacia e aproape caz unic in vremea împăraților romani (conform lui Nicolae Iorga). Cei mai multi coloniști au venit, firesc, din imprejurimile Daciei si foarte putini din inima imperiului, din Italia de astazi, deoarece populatia se rarise acolo, iar împaratii au interzis colonizarile cu cetatenii nascuti în Peninsula Italica.
Retragerea armatei si administraţiei romane s-a produs in doua etape. In prima etapa au fost retrase legiunile din nordul Transilvaniei, actiune petrecuta cam la sfarsitul anului 271 sau începutul lui 272. In a doua etapa (primavara lui 275) au fost retrase si trupele din Banat si Oltenia, menţinandu-se totusi puncte intarite pe malul stang al Dunarii, la Dierna, Drobeta, Sucidava, etc. Potrivit unei teorii mai recente bazata pe anumite cercetari se pare chiar, si nu fara temei ca intreaga evacuare din Dacia s-ar fi întamplat totusi in primavara anului 275.
Retragerea din Dacia Romana nu s-a făcut la intamplare si nici nu a fost lasata prada navalitorilor care sa distruga totul. Venit la Dunare pentru a lupta cu goţii, impăratul Aurelian chiar a şi obţinut o victorie impotriva lor, insa si-a dat seama ca nu va mai putea mentine pentru mult timp controlul provinciei, astfel incat a luat legatura cu goţii si le-a cedat Dacia ca “federati”. Asta insemna ca gotii deveneau aliati ai Imperiului Roman fiind astfel obligati ca sa nu-l mai atace, ba chiar sa-i dea ajutor impotriva altor navalitori.
Gotii
Gotii sunt considerati urmatorul popor migrator care a venit pe teritoriul Romaniei de astazi.
Recent sunt mai multe teorii care sustin ceea ce credea Iordanes, care identifică goții cu geți, după mărturia lui Orosius Paulus. Deci practic alte neamuri ale dacilor liberi care nu au fost integrati in Imperiul Roman. Pana istoria, arheologia cu noile descoperiri, noile tehnici vor lamuri acest aspect, vom trata subiectul la fel ca si pana acum.
In timpul domniei imparatului Gallienus (260 - 268), cand Imperiul Roman era slabit datorita tulburarilor interne, provocate de mai mulți pretendenyi la tron, cea mai mare parte a Daciei a cazut în mainile navalitorilor (gotii si alti migratori). Imparatul Aurelian (270 - 275), incercand restaurarea granițelor imperiului, face o expeditie impotriva gotilor din Dacia, dar, cu toată victoria repurtata asupra lor, in urma careia ia titlul de "Gothicus maximus" si "Dacicus maximus", el nu mai poate restabili ordinea de mai înainte in Dacia. Astfel ca, Aurelian incheie pace cu gotii, cedandu-le Dacia ca unor federati ai Imperiului Roman, cu indatorirea de a pazi limita dunareană (271-275). Așadar, gasim in Dacia următoarele triburi de goți: taifalii și victoalii. Așezarile gotilor in Dacia cuprindeau numai campia rasariteana (Moldova cu partea estică a Tarii Romanesti), in timp ce in partea centrala si muntoasa a provinciei, care fusese cel mai mult colonizata si romanizata in timpul guvernarii romane, continua sa locuiasca populatia daco-romana, ramasa aici dupa retragerea legiunilor si a administrației romane peste Dunare (în Dacia Aurelia). Aceasta populatie daco-romana a ramas sub stapanire gotica. Dupa asezare, gotii se imparteau in "vizigoti" (goti apuseni, ramura tervingilor), care locuiau in campia rasariteana a Daciei si pe Nistru si în "ostrogoti" (goti rasariteni), care locuiau la est de Nistru.
Goţii, de neam germanic şi anume ramura lor de apus,vizigoţii, sunt cei dintai care isi fac apariţia pe teritoriul intracarpatic abandonat de imparatul Marcus Aurelianus, lasandu-ne vestigii materiale, cum e, de pilda, cimitirul de la Santana de Mureş si, poate, tezaurul de la Şimleul Silvaniei. Descoperirile aparţinând gotilor, incadrate alaturi de vestigiile altor populatii, in asa-numita cultura Santana de Mureş - Cerneahov, sunt insa mult mai numeroase in campia munteana.
O perioadă, mulțumiti sa traiască in Dacia, gotii nu au mai ridicat probleme Imperiului Roman. Atacurile asupra Imperiului Roman reîncepeau in timpul lui Constantin cel Mare. Acesta îl trimite pe fiul sau sa rezolve problema reprezentata de goti, la nord de Dunare. Constantin al II-lea traversa Dunarea pe noul pod de la Celei si ii învingea pe goti, chiar daca acestia erau puternici si numerosi. Astfel, malul stang al Dunării reintra temporar sub autoritatea romană. Constantin cel Mare construia pe acest mal cetatea Daphne, la confluența Argeșului cu Dunarea, si restaura orasul Tropaeum Traiani.
Prezenta gotilor în spatiul daco-roman este cunoscută nu doar de la Iordanes, ci si de la alti doi istorici, Eutropius si Marcellinus. Eutropius ii aminteste pe thervingi, adica goții din apus, în timpul împăratului Valens, in a doua jumatate a secolului al IV-lea. Marcellinus pomenește despre cum acelasi imparat a luptat cu gotii, de trei ori, in aceeași perioadă. Potrivit acestui scriitor, goții se aflau în zona Munteniei, de unde s-au retras spre Carpați, alungați de incursiunea militară a romanilor.
Hunii
Hunii au ocupat, initial, zonele din nordul Chinei. De acolo s-au urnit catre Apus, supunand diverse popoare, unele ingroșandu-le randurile armatei. In zona Donului, hunii au ajuns in contact cu neamul alanilor, popor iranian, precum scitii, supunându-i.
La est de raul Nistru, hunii îi invingeau pe ostrogotii conduși de Hermanaric si Withimer. Ostrogoții erau impinsi spre vest de navalirea huna. Aceeasi soarta au impartasit-o vizigotii lui Atanaric, situați la vest de Nistru. O ultima incercare a vizigoților de a se opune inaintarii hune s-a înregistrat in sudul Moldovei. Germanicii se retrageau spre Caucaland, probabil zona Buzaului de astazi. Aici au fost descoperite numeroase descoperiri arheologice de origine germanica, precum tezaurul de la Pietroasele, „Closca cu puii de aur”.
Astfel germanicii din spatiul carpato-danubiano-pontic au fost dislocati brusc, in anul 375, de invazia hunilor. Acestia proveneau din grupul popoarelor cu origini altaice, asiatice. Infățișarea lor era asemănătoare mongolilor. Ocupația principala a hunilor era cresterea animalelor, in turme, din acest motiv preferand ca mediu de viata campia sau stepa. Astfel, s-au stabilit in Campia Dunarii si a Tisei, adică Panonia.
Dupa ce i-au invins si alungat cele doua ramuri ale gotilor, ostrogoții si vizigotii, hunii ajungeau sa domine partile de la nord de Dunare. Ei si-au stabilit baza de atacuri, un fel de capitală, în pusta Pannoniei, sub conducerea regelui Rugilas. Acesta avea sa fie urmat de nepoții sai, Attila și Bleda. Cel din urmă avea să fie asasinat, fratele sau, Attila, ramanand singurul stapanitor al hunilor.
De aici, hunii vor declanşa, sub conducerea lui Attila, numeroase expediţii de prada spre apus si sud. Unor asemenea navaliri le cad jertfa cetatile bizantine situate de-a lungul Dunarii, printre care si Sucidava. Stapanirea ferma a lui Attila asupra unor tinuturi intinse a avut insa si un aspect pozitiv, asigurand pentru aproape o jumatate de veac stabilitatea politica in aceste regiuni.
Attila a fost cel mai puternic conducător al hunilor. A condus Imperiul Hun care se întindea de la muntii Ural la fluviul Rin si de la Dunăre la marea Baltica. In timpul domniei sale a fost unul dintre cei mai de temut inamici ai Imperiilor Romane de Rasarit si de Apus, fiind poreclit in unele texte bisericesti „biciul lui Dumnezeu”. El a traversat Dunarea de doua ori si a jefuit Balcanii, dar nu a putut sa ocupe Constantinopolul. De asemenea, el a încercat sa cucereasca Galia Romana și Roma.
Confruntările militare ale lui Attila cu Imperiul Roman au culminat cu batalia de la Mauriacus, in apropiere de orașul Troyes din Franța. Desi nu au fost învinși categoric de catre generalul roman Aetius, hunii nu au mai putut înainta spre vest. Attila s-a intors spre Roma. Orasul Etern scapa datorită intervenției Papei Leon I. Acesta, combinand darurile si rugamintile, il indupleca pe liderul hunilor sa abandoneze decizia cuceririi Romei.
Intors în Pannonia din campania militară apuseană, Attila murea chiar in noaptea nuntii sale. Luptele pentru succesiune dintre numeroșii sai fii au condus la dezintegrarea imperiului hun. Mai mult, revoltele supusilor gepizi și ale altor germanici culminau cu batalia de la Nedao, unde Elac, fiul cel mare al lui Attila era ucis. Circa 30000 de huni si-au pierdut viata in batalie. Cei mai multi dintre hunii ramasi in viata se intorceau spre Asia. Grupuri razlete de huni ramaneau in nordul peninsulei Balcanice, in apropierea Dunarii. Un grup se stabilea în Oltenia vestică, fapt atestat de descoperirea a două cazane ritualice hune în Mehedinți și Dolj.
Gepizii
In nordul regiunilor daco-romane traiau gepizii, popor de origine germanica. Zona lor de baștina era gura de varsare a Vistulei in Marea Baltica. Incercasera sa patrunda in Dacia romana inca de pe la jumatatea secolului al III-lea. Respinsi de armatele romane, au mai incercat din nou, lovindu-se acum de gotii care aveau aceleași intenții ca și ei, fiind respinsi spre nord de catre acestia din urma.
Gepizii au fost migratori de origine germanica care s-au stabilit in Pannonia, ajungand si in vestul Transilvaniei, Banat si culoarul Oltului. In baza unor vestigii arheologice, se presupune ca in zona Apahida, in Transilvania, s-a aflat o curte regala gepida.
Gepizii germanici fusesera un timp supuşi hunilor, impotriva carora se rascoala si pe care-i inving, preluand stapanirea asupra Pannoniei. Nici ei nu stapanesc teritoriul fostei Dacii romane, desi o parte a lor ajung şi aici.
In cele din urmă, Pannonia gepida a fost ocupata temporar de longobarzi, care, aliati cu avarii euroasiatici, au distrus regatul gepizilor (566). Avarii au avut apoi suprematia in Bazinul Panonic si nord-vestul Daciei, iar longobarzii au migrat mai departe în Italia (568), sub conducerea regelui Alboin. Resturile gepizilor au fost asimilate de avari şi altor populaţii din Pannonia şi vestul Transilvaniei.
In secolul al VII-lea, scriitorii bizantini foloseau pentru zona Oltenia-Banat si denumirea Gepidia. Ultima menţionare a gepizilor a fost facuta in secolul al IX-lea, cand mai exista un rest etnic gepid, ramas ca populaţie supusă avarilor.
Avarii
Avarii, nomazi de origine asiatica, cu punct de origine probabil in zona lacului Baikal, incep sa se deplaseze spre vest, astfel ca, in preajma secolului al V-lea, se aflau in zona de nord a Caucazului si stepele nord-pontice, pana la Dunarea de Jos. Avarii au reprezentat o populație nomada, razboinica, avand ca principala ocupatie creșterea animalelor.
Dupa ce i-au nimicit pe gepizi, avarii se așezau in campia Tisei si a Dunarii. Practic, ocupau acum fosta baza a hunilor. Acolo isi intemeiau o capitala de unde aveau sa declanșeze mai multe raiduri de jaf spre Europa de Vest si Imperiul Bizantin. In limba turca, avar inseamna „vagabond”. După repetate incursiuni dupa prada in Imperiul Bizantin, avarii ajungeau chiar sa asedieze capitala acestuia, Constantinopol.
Prezența avarilor in proximitatea spațiului carpato-danubiano-pontic se suprapune peste cea a slavilor, recent sosiți printre daco-romani. Relațiile lor cu slavii au oscilat intre colaborari militare impotriva Imperiului Bizantin si conflict. Autoritatea avarilor pare sa se fi extins si spre zona Transilvaniei, fapt sugerat de o fibula de argint gasita in al doilea tezaur de la Cosovenii de Jos.
Statul avar a fost distrus de suveranul francilor, Carol cel Mare, dupa mai multe lupte care au culminat cu cucerirea capitalei avare din Pannonia. Aici, francii invingatori au gasit numeroase bogatii. Peste puțin timp, luptele avarilor cu bulgarii condusi de hanul Krum se incheiau cu distrugerea totala a primilor. Despre aceasta, Cronica lui Nestor relata: „Au murit cu toții, nu a mai rămas nici un avar”. Dispariția rapida si totala a avarilor a facut sa se nască o expresie in limba rusa: „Au pierit ca avarii!”. Totusi avarii nu dispar cu totul, ei sunt amintiți pana în 950 ca platind impozite în regiunea aparținand Croatiei de astazi.
Slavii
Zona de origine a slavilor a fost spatiul dintre Vistula, Niprul mijlociu, lacurile Mazuriene și Carpatii Galitiei. Caracteristicile morfogeografice erau date de ses, rauri si lacuri, balti si paduri întinse. Slavii care s-au contopit cu daco-romanii apartineau, cel mai probabil, grupului sudic al acestui popor, același din care s-au individualizat sarbii si bulgarii.
Slavii au fost în antichitate o populaţie migratoare, alcătuită dintr-o mulţime de triburi si foarte numeroasă. Dintre toate popoarele migratoare care au trecut peste pamantul Daciei, cel mai însemnat rol in formarea poporului roman l-au avut slavii. Ei au jucat în acestă parte de lume rolul pe care l-au avut alte popoare migratoare în Europa în formarea natiunilor actuale. Astfel, poporul roman s-a format din substratul dacic peste care s-a aşezat stratul roman, apoi ad-stratul slav.
Din secolul al VI-lea, slavii au navalit în numar mare in spațiul carpato-danubiano-pontic. Probabil ca infiltrații minore ale acestei populații in regiune existau deja, dar nu au fost inca documentate. Scriitorul bizantin Procop din Cezareea menționează ca slavii stabiliti la nordul Dunarii erau antii, situati in zona Moldovei de azi si in nordul Marii Negre si sclavinii, asezati in Campia Munteniei. Treptat, ei s-au raspandit si spre zonele deluroase, urcand pe vaile raurilor care coboara din Carpati. O lucrare geografică armeana afirma ca pe teritoriul fostei Dacii locuisera 25 de neamuri de slavi, o parte a lor trecand la sud de Dunăre, inaintand pana in Ahaia si Dalmatia.
Problemele grave create de slavii la granița nordică a Imperiului Bizantin au determinat autoritățile imperiale sa apeleze la ajutorul avarilor. Acestia au trecut din Transilvania in peninsula Balcanica, reintrand pe teritoriile slave pe la Brăila, de teama padurilor intinse din Muntenia. Cu ocazia acestei expediții s-a constatat ca tara slavilor „era foarte bogata, plina de prada din provinciile romane, deoarece nu fusese niciodata jefuita de popoarele straine.” Desi i-au învins pe slavi, avarii au preferat sa se retraga din Muntenia, neputand controla regiunea.
Peste populatia protoromana, care ducea o modestă viată agrara in obsti satesti, s-au revarsat in secolele VI-VII triburile slave. Slavii au strapuns granita bizantina (limesul) de la Dunăre si s-au revarsat in intreaga Peninsulă Balcanica, ajungand pana in Grecia. Acest eveniment a avut serioase consecinte pentru unitatea daco-romanica sau est-romanica.
Populatia protoromana de la sud de Dunare s-a slavizat cu timpul, ori s-a retras mai spre sud, in munti, dand nastere grupurilor etnice ale macedono-romanilor si istro-romanilor. in alts directie s-au dezvoltat relaţiile populaţiei est-romanice de la nordul Dunarii cu slavii. Aici, populatia autohtona era superioara numeric slavilor, ceea ce a dus cu timpul la asimilarea celor din urma de catre autohtoni. Spre deosebire de alti barbari migratori, slavii au influenţat decisiv etnogeneza romanilor, constituind adstratul neamului romanesc. Slavii, fiind agricultori si crescatori de animale, au convieţuit mai îndelungat cu autohtonii, lasand in limba romana cuvinte de origine slava precum: plug, prieten, drag, iubire, cuvinte care denotă multiple contacte umane.
Bulgarii
Puterea statului bulgar va creşte considerabil pe vremea conducăaorului bulgar Krum (802-814) care isi intinde stapanirea pe ambele maluri ale Dunarii. Krum profita de infrangerea avarilor de catre Carol cel Mare în anul 797 si anexează zona actualului Banat si probabil si-a întins stapanirea si asupra Munteniei si Ardealului, unde locuia populatia daco-romana si slavii in curs de asimilare de catre aceasta.
Din vechea limba turcica a bulgarilor nu se cunoaşte nimic, iar influenţa bulgarilor asupra noastra vine prin influenţa slavilor care i-au asimilat pe bulgari şi de la care am împrumutat alfabetul chirilic si cateva elemente privind viaţa statala.
De-a lungul istoriei, comunitati de bulgari au existat în Valahia, Dobrogea de Nord si Transilvania. Cu toate acestea, cea mai mare comunitate de bulgari, cea care si-a prezervat cel mai bine tradițiile si obiceiurile, se găsește în nordul Banatului. In Muntenia numărul celor de origine bulgară este mare, cu toate acestea mulți și-au pierdut identitatea națională și nu-și mai vorbesc limba.
Cu ajutorul unor studii efectuate de cercetatorii bulgari s-a aflat ca minoritatea Secuiască nu sunt decat un subgrup de Protobulgari maghiarizați.De asemenea, aceleași studii au dovedit ca Scheii din Transilvania sunt bulgari romanizati.
Ungurii
Ungurii au fost o populaţie migratoare, de origine fino-ugrica, a caror limba se inrudeste cu cea a finlandezilor, estonienilor si a laponilor. Ei se numesc pe sine maghiari. Originea acestui nume este incerta, nu s-a putut da o explicatie plauzibila pentru el. Acest neam a fost numit unguri de catre germani, romanici si bizantini.
Ungurii erau originari din centrul Asiei, dintr-o regiune situata intre munții Altai si nordul Iranului. In primul secol de după Hristos, ungurii au inceput migrarea catre vest., oprindu-se pentru un timp in stepa dintre Volga mijlocie si muntii Urali. Ceva mai tarziu se aflau intre Don si Nipru, in regiunea numita de bizantini Lebedia. In urma conflictelor cu pecenegii, unii dintre unguri se intorceau catre Asia Centrala iar altii avansau catre zona dintre cursurile mijlocii ale Prutului și Niprului, pamanturi pe care le-au numit Atelkuz, adica „tara dintre rauri”.
Aflați în Atelkuz, triburile ungurești il alegeau drept lider pe Arpad. Despre acesta, imparatul bizantin Constantin Porfirogenetul scria: „era cel mai demn de această onoare, inlelept la sfat si ințelegator, de o vitejie deosebita si inzestrat pentru domnie”. Ungurii s-au implicat în conflictul militar dintre bizantini si bulgarii țarului Simeon, susținandu-i pe primii. Au reusit sa îi invingă pe bulgari, cucerindu-le chiar si capitala. Dupa ce a încheiat pace cu Imperiul Bizantin, tarul Simeon s-a concentrat pe razbunare asupra triburilor ungurești din Atelkuz, aliindu-se cu vechii dușmani ai acestora, pecenegii. Grosul armatei unguresti aflandu-se într-o incursiune de pradă catre Apus, regiunile unguresti au fost trecute ușor prin foc și sabie de către bulgari si pecenegi.
In urma devastărilor produse de pecenegi si bulgari în Atelkuz, ungurii au decis parasirea regiunii si cautarea alteia pentru a se stabili. Potrivit notarului anonim al regelui maghiar Bela, ungurii au pornit spre nord, urmand linia Carpaților Orientali si ai Galitiei, pana in dreptul orașului Munkacs, unde au traversat munyii, coborand in campia Tisei, stabilindu-se acolo.
Ajunsi in campia Tisei, ungurii au întalnit acolo si mai spre rasarit, in Transilvania, o populatie de amestec: romani si slavi. Aceste realitati istorice sunt cunoscute din Cronica Notarului Anonim si Cronica rusească a lui Nestor. Treptat, entitatile politico-statale romanești au ajuns să fie supuse, in principal prin metode razboinice, de catre nou-venitii unguri.
Conducator al unui ducat sau voievodat situat în Crișana, Menumorut refuza solicitarea venită de le unguri de a li se supune. Atunci, un șef militar ungur, Zoltan, ataca formațiunea condusă de Menumorut. Acesta din urma se retragea in cetatea care îi servea drept capitală, Biharea. Ungurii, conduși de Zoltan, au patruns adânc in Transilvania, până la Bellerad, adica Alba -Iulia. Fara șanse de a putea scapa, Menumorut incheia pace cu Zoltan, oferindu-i acestuia de sotie pe fiica sa, odata cu voievodatul ca zestre. Un alt conducator de la est de Pannonia, Glad, s-a confruntat și el cu atacurile lansate de unguri. Originar din Vidin, Glad conducea o formațiune statală cuprinsa între Mureș si Dunare, mai exact până în partile Orșovei. in lupta cu ungurii, Glad a fost sprijinit de armata sa, dar și de cumani, bulgari si blaci, adică români. Invins, Glad se ascundea la Keve, aproape de Bulgaria, supunându-se ungurilor într-un final.
Un al treilea lider din spațiul transilvanean, Gelou, conducea o țara despre a carei bogătie se dusese veste: „bonitam terre ultrasilvane”. Ținutul condus de Gelou avusese deja multe de suferit din cauza atacurilor pecenegilor si cumanilor. Tuhutum, o capetenie maghiară, a auzit despre bogatia pamanturilor romanilor si slavilor lui Gelou, hotarand sa le cucerească. „Dux blacorum”, Gelou, incerca in doua randuri sa-l oprească pe șeful ungur, dar fara succes. Avea sa fie ucis de soldati unguri pe raul Copusului, aproape de cetatea sa de pe Somes, Dabaca. Tuhutum îi lua, astfel, locul la conducerea tarii.
După ce s-au stabilit in Câmpia Pannoniei, ungurii au continuat raidurile de jaf către Apus. Spațiul german era preferatul acestor expediții, dar pana in momentul in care maghiarii au fost învinsi de germani in batalia de pe râul Lech. La scurt timp, principele maghiar Gyula se crestina în ritul bizantin. Insă creștinarea in masa a ungurilor avea să se petreaca in timpul regelui Vajk, botezat sub numele de Ștefan, in ritul apusean. In circa patru ani, orice opoziție a politeistilor a fost inabusita. Stefan primea de la Papa titlul si coroana de rege, precum si dreptul de a organiza sub raport bisericesc statul sau.
Prin crestinare, ungurii intrau in concertul popoarelor și statelor europene. Dupa incoronarea sa ca rege, Ștefan a pornit mai multe campanii militare impotriva unor lideri regionali din Transilvania si Banat, aceștia refuzand sa-i recunoască autoritatea. Astfel avea sa fie capturat chiar unchiul sau, ducele Gyula, lider al fostei formatiuni a lui Gelou, cea cu centrul politic la Dabaca.
După infrangerea lui Gyula, regele Ștefan pornea împotriva lui Kean, duce al bulgarilor si al slavilor, cu voievodatul undeva în sud-estul Transilvaniei. „Si cu multă truda și după anevoioase lupte, de-abia l-a invins in sfarsit si l-a omorat si a luat neprețuita multime de comori, mai ales in aur si pietre scumpe si apus acolo pe un stramoș al sau cu numele Zoltan, care apoi a mostenit acele parti transilvanene”.
Ahtum, stapan ungur al Banatului, a fost si el supus de catre regele Ștefan. Ahtum stăpânea din cetatea Morisena, actualul Cenad. Foarte probabil ca Ahtum era crestin de rit rasaritean, deoarece fondase o manastire cu calugari greci in capitala statului sau. Ahtum „uzurpase puterea asupra sarii regesti ce scobora pe Mures, punand in schelele acestui rau, pana la Tisa, vamesi si pazitori si supunea toate la tribut.” Ahtum avea chiar sa-si piarda viata, fiind ucis de un soldat al regelui Ștefan, Chanadinus. De la numele acestui soldat provine denumirea localitatii Cenad.
Ocupatia maghiara a fost in mai multe etape:
circa 900: până pe cursul Someșului Mic;
circa 1000: pe cursul râului Mureș;
circa 1100: pe cursul râului Târnava Mare;
circa 1150: linia râului Olt;
circa 1200: linia Carpaților Răsăriteni și Meridionali.
Atunci când ungurii soseau în Transilvania, gaseau acolo entități politico-statale de influentă slava, precum voievodatele si cnezatele, precum și o masa de romani in care se aflau elemente slave. Se pare ca voievodatul aflat in Podisul Transilvaniei avea o importanta deosebita, deoarece maghiarii au păstrat titlul de voievod după ce au cucerit regiunea.
Cnejii din satele romanesti transilvanene post-cucerirea maghiară erau administratori ai localităților, in numele regelui Ungariei, stapanul tuturor. In schimbul serviciilor lor, cnejii primeau de la monarh o suprafață mai mare de pamant, dreptul de a detine o moara, scutirea de unele impozite, precum si dreptul de ajudeca pricinile marunte. Unii dintre ei s-au maghiarizat prin înnobilare. Este cazul familiilor Dragfi, Banfi, Kendeffi sau Csomortani.
Foarte probabil ca populația satelor romanești administrate de cneji si voievozi se afla in situație de șerbie, sau, cu o denumire mai tarzie, de iobăgie. Aceasta populație datora regelui, nobililor si clerului anumite dari si munci. In plus, plateau o suma fixa pentru pamantul pe care il primeau in folosinta, precum si dijme in natura. Serbii se puteau muta de pe mosia proprietarului doar cu acordul acestuia si platind o taxa pentru aceasta. Uneori, aceștia fugeau, trecand in Țara Romanească, Moldova sau Polonia. Apareau astfel sate de fugari, așa-numitele „slobozii”.
Pecenegii
Pecenegii au fost migratori din ramura populațiilor de limba turca, inruditi inclusiv cu vechii bulgari. Ei apar in documentele bizantine cu numela de patinachi, iar in cele latinesti sunt denumiti bisseni. Au ajuns in spațiul locuit de romani cam in acelasi timp cu maghiarii.
In veacul al IX-lea ei au populat nordul Marii Negre, iar in secolele al XI-lea-al XII-lea au pătruns în Peninsula Balcanică.
Pecenegii erau pastori, preferand zonele de ses. Din acest motiv au locuit in sudul Basarabiei, adica in Bugeac, in Baragan, Teleorman si campia Burnazului. Totusi, unii dintre ei sunt mentionati de documente maghiare ca traind si in Transilvania, ajunși acolo probabil in urma infrângerilor suferite in fata bizantinilor.
Cronicarul bizantin Cedren ii descria pe pecenegi drept un neam „mare si numeros” caruia nu i se poate opune nici o semitie. Acelasi scriitor ii împărțea in 13 triburi nomade, raspandite intre Nipru si campia Pannoniei. Scriitorul persan Ghardizi ii caracteriza ca fiind „bogati, au cai multi si multe oi si multe vase de aur si de argint”.
Cei mai importanti si numerosi dintre pecenegi erau cei din tribul uzilor. Acestia au trecut peste spatiul romanesc, navalind peste Dunare, in Imperiul Bizantin. Urmasi ai lor au persistat in Dobrogea de sud, cunoscuti drept gagauzi, ajungand mai apoi in Basarabia. Un alt trib peceneg era cel al berindeilor, de unde, probabil, provine numele Berindei.
Cumanii
Cumanii au fost o populaţie migratoare apartinand ramurii vestice a neamurilor de limba turca si erau inruditi cu pecenegii si cu vechii bulgari. Ei au venit din stepa kirghiza, din Turkestan. In secolul IX cumanii se aflau langa fluviile Ural si Volga. Ei apar in partile locuite de romani in secolul al XI-lea, cand ii nfrang pe pecenegi si le ocupa asezarile. Stapanirea lor dureaza cam doua sute de ani, pana la marea invazie a mongolilor.
Teritoriul controlat de cumani se numea Cumania şi se întindea de la fluviul Don până la Carpaţi. Partea rasariteana, unde se gasea si centrul lor de putere, se numea „Cumania alba”, iar partea apuseana, vecina cu Ungaria (Transilvania) si incluzând Moldova si estul Ţarii Romanesti, se numea „Cumania neagra”. La peste jumatate de secol de la aparitia lor, cumanii invadau Imperiul Bizantin, retragandu-se rapid la nord de Dunare, prin zona Vidinului. Aveau sa fie urmăriți de un corp de oaste bizantină pana la râul Olt, timp de trei zile si trei nopți.
Dupa cele două secole în care au dominat spațiul românesc extra-carpatic, cumanii s-au confruntat cu marea invazie a mongolilor. Regele cumanilor, Cuthen, a fost nevoit, dupa două victorii impotriva tatarilor, sa se refugieze in Regatul Ungariei. Acolo, regele Bela al IV-lea le acorda loc de așezare în campia Tisei si a Dunarii. Ungurii, batuti si ei de mongoli, au acuzat pe cumani de inţelegere cu navalitorii si îl ucid pe regele cuman Cuthen. Cumanii se rascoala, se aliaza cu tatarii si cei mai mulţi trec Dunarea in Bulgaria. O parte a lor raman in Panonia si urmasii lor vor fi gasiti aici pana in secolul al XVIII-lea, vorbind limba stramosilor lor.
Cumanii se crestineaza, dar crestinismul lor incipient a pastrat o serie de obiceiuri stravechi, care se gaseau si la sciţii iranieni. Se ştie ca au existat legaturi intre romani si cumani, deseori ei luptand alaturi impotriva unor duşmani comuni. De la cumani ne-au ramas o serie de toponime si probabil antroponime.
Colonistii sasi si secui
In legatura cu procesul de cucerire a Transilvaniei de catre unguri sta si colonizarea a două elemente etnice alogene: secuii si sasii. Regii maghiari aveau nevoie de puncte de sprijin care sa incadreze masa de romani din Transilvania. In același timp, era nevoie de centre urbane rentabile pentru visteria regala. Din aceste motive, principale, au fost colonizate cele două populatii in anumite regiuni ale Transilvaniei.
Primii colonisti sași au sosit în Transilvania în timpul regelui Geza al II-lea (rege intre 1141-1162). Acesta le-a acordat germanilor care acceptasera sa se stabileasca aici anumite privilegii. Mai apoi, în timpul regilor Bela al III-lea (rege intre 1172-1196) și Andrei al II-lea (rege intre 1205 -1235), alte grupuri de colonisti de origine germană au sosit în interiorul arcului carpatic.
Cel mai sigur loc de origine al coloniștilor sasi a fost Flandra sau, poate, o regiune din apropierea Marii Nordului. Unii dintre ei proveneau de pe cursul mijlociu al Rinului si mai ales, din Luxemburg. Ca locuri de așezare au fost alese podișul Târnavelor, mai exact zona Sighișoara-Medias, zona Sibiului si cea a Tarii Barsei. O a patra grupa de coloniști sasi a ales zona nord-estică a Transilvaniei, regiunea orașelor Rodna și Bistrița.
Monarhii unguri au acordat coloniștilor sasi o serie de privilegii care au stimulat activitățile economice ale acestora. Un act al lui Andrei al II-lea confirma avantajele pe care deja le oferise regele Geza al II-lea. Printre altele, li se dadea sasilor și „padurea romanilor si a pecenegilor”, cu tot cu apele care o strabateau, pentru a se folosi de toate acestea impreună cu supușii romani si pecenegi.
Prima menționare documentară a secuilor în Transilvania era făcută cu prilejul expediției comitelui Ioachim din Sibiu, contra rasculatilor de la Vidin, pe la începutul secolului al XIII-lea. Astfel, oastea comitelui era formată din sasi, romani, secui si pecenegi. Peste cativa ani, denumirea de „terra Siculorum”, tara Secuilor, aparea in diploma care le acorda cavalerilor teutoni privilegii cu ocazia stabilirii lor in Țara Barsei. Unele cronici maghiare ii consideră pe secui drept descendenti ai hunilor lui Attila. Istoricii unguri contemporani ii consideră pe secui coloniști adusi in zona Carpaților Orientali de către regele maghiar Ladislau cel Sfânt, sau de vreun urmas al acestuia. Scopul stabilirii lor la periferia sferei e stapanire maghiara era acela de a pazi granița estica. O teorie afirma că numele de secui înseamnă „pazitori ai marginii”.
Gasim o informatie interesanta pe wikipedia, cu ajutorul unor studii efectuate de cercetatorii bulgari s-a aflat ca minoritatea secuiasca nu sunt decat un subgrup de Protobulgari maghiarizați.De asemenea, aceleași studii au dovedit ca scheii din Transilvania sunt bulgari romanizati. (un punct de vedere acceptat de catre Lyubomir Miletich si de scriitorii romani.
Cavalerii teutoni
Cavalerilor teutoni li s-a dat dreptul de catre Andrei al II-lea al Ungariei de a se aseza in zona de sud a Transilvaniei si a popula "terra deserta et inhabitata" cu scopul de a apara teritoriile coroanei maghiare de frecventele incursiuni ale cumanilor.
Ca urmare, teutonii s-au stabilit in "Terra Borza" (Tara Barsei), ei avand initial doar dreptul de ridicare al fortificațiilor din lemn si de pamant. Cum in Europa Occidentală astfel de fortificatii erau deja de domeniul trecutului si cum probabil au construit fortificația direct din piatra, Andrei al II-lea a acordat in anul 1222 ordinului teutonic dreptul de a construi "castra et urbes lapideas". Cum cavalerii si-au extins teritoriile controlate pana in Tara Brodnicilor spre nord si au facut incursiuni inspre sud spre Dunare, regele Ungariei ingrijorat de posibilitatea crearii unui stat în stat, a intrat cu armatele sale in anul 1225 si i-a alungat din Tara Barsei.
In cei 14 ani cât au stat în Tara Barsei, au dezvoltat foarte mult militar regiunea, ridicand nu mai putin de cinci fortificatii: la Cetatea Neagra (Codlea), Cetatea Crucii de la Teliu, Rasnov, o cetate langa Brasov si una chiar dincolo de Carpati în teritoriile cumanilor (Castrum munitissimum). Aceiasi cavaleri au fondat treisprezece localitati in Tara Barsei, printre cele mai cunoscute fiind Sanpetru si Prejmer.
Informatiile au fost sortate si luate din diferite surse online dar contin si pareri personale in urma lecturarii a diferite documente si informatii.
www.wikipedia.ro
www.enciclopediaromaniei.ro
ro.historylapse.org
Istoria Transilvaniei - Ioan Aurel Pop
Agatarsii
In urma cu 2500 de ani pe teritoriul Transilvaniei locuiau agatarsii, considerati stramosii dacilor.
Multi autorii antici au descris obiceiurile neobişnuite ai celor consideraţi strămoşi ai dacilor. Agatarsii, tatuati, vopsiti si impodobiti cu aur, isi luau mai multe neveste pe care le imparteau intre ei, îşi cantau legile si îi venerau pe Apollo si Dionis.
"Agatarsii sunt lipsiti de energie si foarte gingasi. Ei poarta, cei mai mulţi, podoabe de aur. Au in devalmasie neveste, ca sa fie frati cu totii si, inrudindu-se, sa nu mai existe la ei nici pizmuire, nici vrajmasie. Cat priveşte celelalte obiceiuri, se apropie de traci”, afirma Herodot.
Scitii
Probabil patruderea scitilor a avut loc pe la inceputul sec VI i.e.n cand au fost infranti de persi.
Incursiunea scitica in Transilvania a durat in jur de 150 de ani si va disparea asimilata in masa autohtona.
Conform descoperirilor facute sunt 83 de locuri cu urme scitice, in 44 dintre ele s-au descoperit si morminte si necropole.
Majoritatea mormintelor si necropolelor din Transilvania aparent al acestui grup arhaic sunt plane fiind amplasate fie pe pante de dealuri (Aiud, Batos, Baita, Blak, Orz, Sf. Gheorghe, etc), fie pe terase mai inalte sau ridicaturi de teren (Bratei, Cipau, Ciumbrud, Cimpia Turzii, Comlod, Craciunelu de Jos, Cristesti, Lopadea Noua, Ogra, Razboieni-Cetate, Simeria, Teius, Tirgu-Mures,etc).
Grupul scitic timpuriu din Transilvania are o importanta semnificatie din punct de vedere istoric, a adus noi influente dar a si preluat din cultura autohtona.
Agatarsii din Transilvania au fost totdeauna ostili scitilor si nu au fost niciodată supusi de acestia. Mai mult, regele scit Ariapeithes, care stabilise relații prietenești cu odrisii, incuscrindu-se cu regele odris Teres, este asasinat de regele agatars Spargapeithes. Aceste informații fragmentare transmise de Herodot nu permit reconstituirea istoriei evenimentelor din sec. V î.Hr. dar sunt suficiente pentru a ne informa despre raportul de forțe dintre scitii, agatarsi si odrisi.
Celtii
Celtii sunt o populaţie antica, din zona actualei Franţe si care in antichitate au fost raspanditi pe arii largi in Europa, inclusiv pe teritoriul Daciei.
Celtii ajung in spaţiul carpato-danubiano-pontic aproximativ in anul 300 i. Hr., dupa domnia regelui get Dromihetes. In procesul lor de migrare, celtii au urmat doua rute, una de-a lungul Dunarii, iar cealalta de-a lungul munţilor Carpati. Prin urmare, ei se apropie de Dacia din doua parti si se aşeaza la marginile acesteia, iar unele populatii, cum ar fi anartii si britolagii, patrund chiar in interiorul Daciei. O parte a celţilor se va deplasa in sudul Balcanilor, unde vor si intemeia un regat care va rezista o scurta durata de timp. Altii, in schimb, trec în Asia Mica, iar unii vor ramane pe teritoriul carpato-dunarean, unde vor intemeia oraşe, pe care Ptolemeu le consemnează pe harta sa.
In sud-vestul Daciei se vor aşeza scordiscii, care vor intemeia orasul Singidunum, Belgradul de azi. Terminaţia numelor în -dunum este specific de origine celta si s-a pastrat in unele localitati franceze precum Verdun, Chateaudun etc. In nordul Moldovei se vor aşeza tauriscii, inclusiv in Galiţia, si ei vor întemeia oraşele Carrodunum, Maetonium, Vibantavarium şi Eractum.
In Bugeac se stabileşte tribul britolagilor, avand ca centru mai important asezarea numită Aliobrix, iar pe malul dobrogean al Dunării, pe locul Isaccei de azi, Noviodunum.
In Transilvania s-au asezat anarţii între Tisa şi Someş, iar in estul Munteniei cotensii, pana la hotarul cu Moldova.
Celţii au fost insotiti in migratia lor si de alte neamuri, ca de exemplu bastarnii de origine germanica, care se vor stabili la nord de Nistru si care vor da multă bataie de cap dacilor.
Stapanirea celtilor a durat cam două sute de ani, timp în care dacii au dus lupte împotriva lor si a aliatilor lor bastarni, dupa cum in unele momente se pare ca dacii le-au fost aliati impotriva altora. Oricum, nu se cunosc prea multe date certe despre această epoca. O referinţa aminteşte pe regele dac Oroles care si-a pedepsit luptatorii pentru ca nu luptasera bine împotriva bastarnilor. Drept pedeapsa luptatorii daci au fost pusi sa faca muncile femeilor lor si sa doarma cu picioarele pe capatai, pana cand si-au spalat rusinea intr-o altă lupta.
In secolul al II-lea î. Hr. are loc în Peninsula Balcanică inceputul cuceririi romane, iar dacii vor lupta impotriva romanilor aliati cu celţii si ilirii. In urma acestor lupte prelungite, puterea celtilor va scadea din ce in ce mai mult, pana cand nu va mai putea domina spaţiul dacic, ieşind astfel din istorie din aceasta parte de lume.
Unul dintre cele mai importante imprumuturi ale populatiei dacice de la celti este roata olarului. Se pare ca inainte de venirea celtilor, toata ceramica autohtona era facuta cu mana. Influenţa celtilor asupra populatiei dacice pare sa fi fost foarte mare.
Sarmatii
Sarmatii (lat. Sarmatae) erau un amestec de popoare scitice (indo-ariene), care isi trage denumirea de la expresia greceasca "Σαυρομάτιοι" : Sauromatioi, adica "ochi de soparla". Sarmatii au fost mentionati mai intai de Herodot si Hipocrate, fiind pe atunci aflati inca la răsărit de Don. Pe timpul lui Augustus ei apar pe la gurile Dunarii. Triburi izolate de sarmați apar și în Dacia : iazigii - între Dunare și Tisa și roxolanii - în zona Moldovei, în sec. al II-lea și al III-lea d.Hr. Sarmatii sunt descrisi ca popor razboinic, buni calareti si buni arcasi.
Sarmatii s-au împărțit in trei ramuri: iazigii, alanii și roxolanii. In secolul al XIV-lea, alanii, la randul lor, s-au împărțit în mai multe ramuri printre care iașii, stabiliți în zona Moldovei, unde au lăsat numele lor orașului Iasi.
Cronicarii bizantini au dat denumirea de "sarmati" si altor popoare care au locuit ulterior la nord de Marea Neagra: popoare asiatice (mongolice) sau slave, din care coboara o parte dintre rusi și ruteni.
Romanii
Au fost mai multe tentative de cucerire a Daciei de catre romani.
Prima tentantiva a fost a generalului Corneius Fuscus in 87 care insa a fost infrant de dacii lui Decebal.
In 88, generalul Tettius Iulianus a reusit sa infranga oastea dacilor condusa de Decebal. Dupa pacea din 89, Decebal a devenit un rege client al Romei, primind bani, mesteri si masini de razboi, pentru a apara granitele imperiului. Unii istorici considera ca aceasta pace nefavorabilă romanilor a provocat asasinarea lui Domitian in septembrie 96. Decebal, in loc sa foloseasca banii asa cum doreau romanii, a hotarat sa inceapa constructia unor noi cetati in munti, in puncte strategice importante si sa le intareasca pe cele deja existente.
Primul razboi daco-roman a avut loc intre 101 si 102. Decebal dupa un an de lupte impotriva imparatul Traian a cerut pace. Cand a incalcat termenii tratatului in 105 a izbucnit al doilea razboi daco-roman.
Cel de-al doilea razboi a implicat mai multe lupte care au provocat pierderi însemnate. Armata romana, aflata in fata a numeroase triburi aliate cu Decebal, nu a reușit sa obtina repede o victorie decisiva. Multe orase aflate de-a lungul Dunarii care au fost fortificate de catre armata romana erau asediate de daci. In fruntea armatei romane s-a aflat și Traian in bataliile din Dobrogea. Traian a stabilit cartierul general al armatei romane in localitatea Drobeta.
Un asediu asupra capitalei Sarmizegetusa a avut loc la inceputul verii anului 106. Dacii au respins primul atac, insa romanii au distrus apeductele capitalei dace. Orasul a fost incendiat si in final, Roma a triumfat ocupand Dacia. Decebal a fugit, dar a fost urmarit si ajuns din urma. Acesta a preferat sa se sinucida in loc să fie capturat.
Datorita tradarii lui Bicilis, un apropiat al regelui dac, romanii au descoperit comoara lui Decebal în raul Sargetia - estimata la 165.500 kg de aur și 331.000 kg de argint. Ultima batalie cu armata regelui dac a avut loc la Porolissum (Moigrad). Traian nu a acceptat condițiile de pace din tratatul de pace încheiat in urma primului razboi daco-roman, formuland alte prevederi.
La sfârșitul războiului romanii au ocupat Dacia și au transformat-o în provincie romană. Dacia va fi condusa in numele imparatului de catre un guvernator.
In perioada stapanirii romane (106 - 271), in provincia cucerita au loc evenimente si transformari importante, de exemplu construirea a numeroase orase, cetati, castre si monumente ca si Tropaeum Traiani.In 108 - 110 se construieste noua capitala a provinciei Dacia, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica (în sud-vestul Depresiunii Hategului) iar in jurul lui 210 este refacut in piatra castrul de la Porolissum.
Deasemenea construirea unei bogate retele de drumuri pietruite:in 107 - 109 romanii prelungesc drumul care lega Dunarea (la Dierna) cu interiorul Daciei pana la Apulum (Alba-Iulia), Potaissa (Turda), Napoca (Cluj-Napoca) si Porolissum (Moigrad). In perioada romana a avut loc exploatarea masiva a bogatiilor subsolului (aur, argint, sare etc.)
Coloniile erau locuite de coloni, adica cetatenii romani cu toate drepturile. Coloniile au constituit o lovitura grea pentru viata traditionala autohtona, deoarece pe ele se sprijinea intreaga viata constitutionala iar dacii au trebuit în cei 170 de ani sa se adapteze prezentei zecilor de mii de romani, sau astfel spus, venirii printre ei a atâtor vorbitori de limba latina.
Colonizatorii erau de două tipuri: civili si militari. Colonizarea cu civili in Dacia e aproape caz unic in vremea împăraților romani (conform lui Nicolae Iorga). Cei mai multi coloniști au venit, firesc, din imprejurimile Daciei si foarte putini din inima imperiului, din Italia de astazi, deoarece populatia se rarise acolo, iar împaratii au interzis colonizarile cu cetatenii nascuti în Peninsula Italica.
Retragerea armatei si administraţiei romane s-a produs in doua etape. In prima etapa au fost retrase legiunile din nordul Transilvaniei, actiune petrecuta cam la sfarsitul anului 271 sau începutul lui 272. In a doua etapa (primavara lui 275) au fost retrase si trupele din Banat si Oltenia, menţinandu-se totusi puncte intarite pe malul stang al Dunarii, la Dierna, Drobeta, Sucidava, etc. Potrivit unei teorii mai recente bazata pe anumite cercetari se pare chiar, si nu fara temei ca intreaga evacuare din Dacia s-ar fi întamplat totusi in primavara anului 275.
Retragerea din Dacia Romana nu s-a făcut la intamplare si nici nu a fost lasata prada navalitorilor care sa distruga totul. Venit la Dunare pentru a lupta cu goţii, impăratul Aurelian chiar a şi obţinut o victorie impotriva lor, insa si-a dat seama ca nu va mai putea mentine pentru mult timp controlul provinciei, astfel incat a luat legatura cu goţii si le-a cedat Dacia ca “federati”. Asta insemna ca gotii deveneau aliati ai Imperiului Roman fiind astfel obligati ca sa nu-l mai atace, ba chiar sa-i dea ajutor impotriva altor navalitori.
Gotii
Gotii sunt considerati urmatorul popor migrator care a venit pe teritoriul Romaniei de astazi.
Recent sunt mai multe teorii care sustin ceea ce credea Iordanes, care identifică goții cu geți, după mărturia lui Orosius Paulus. Deci practic alte neamuri ale dacilor liberi care nu au fost integrati in Imperiul Roman. Pana istoria, arheologia cu noile descoperiri, noile tehnici vor lamuri acest aspect, vom trata subiectul la fel ca si pana acum.
In timpul domniei imparatului Gallienus (260 - 268), cand Imperiul Roman era slabit datorita tulburarilor interne, provocate de mai mulți pretendenyi la tron, cea mai mare parte a Daciei a cazut în mainile navalitorilor (gotii si alti migratori). Imparatul Aurelian (270 - 275), incercand restaurarea granițelor imperiului, face o expeditie impotriva gotilor din Dacia, dar, cu toată victoria repurtata asupra lor, in urma careia ia titlul de "Gothicus maximus" si "Dacicus maximus", el nu mai poate restabili ordinea de mai înainte in Dacia. Astfel ca, Aurelian incheie pace cu gotii, cedandu-le Dacia ca unor federati ai Imperiului Roman, cu indatorirea de a pazi limita dunareană (271-275). Așadar, gasim in Dacia următoarele triburi de goți: taifalii și victoalii. Așezarile gotilor in Dacia cuprindeau numai campia rasariteana (Moldova cu partea estică a Tarii Romanesti), in timp ce in partea centrala si muntoasa a provinciei, care fusese cel mai mult colonizata si romanizata in timpul guvernarii romane, continua sa locuiasca populatia daco-romana, ramasa aici dupa retragerea legiunilor si a administrației romane peste Dunare (în Dacia Aurelia). Aceasta populatie daco-romana a ramas sub stapanire gotica. Dupa asezare, gotii se imparteau in "vizigoti" (goti apuseni, ramura tervingilor), care locuiau in campia rasariteana a Daciei si pe Nistru si în "ostrogoti" (goti rasariteni), care locuiau la est de Nistru.
Goţii, de neam germanic şi anume ramura lor de apus,vizigoţii, sunt cei dintai care isi fac apariţia pe teritoriul intracarpatic abandonat de imparatul Marcus Aurelianus, lasandu-ne vestigii materiale, cum e, de pilda, cimitirul de la Santana de Mureş si, poate, tezaurul de la Şimleul Silvaniei. Descoperirile aparţinând gotilor, incadrate alaturi de vestigiile altor populatii, in asa-numita cultura Santana de Mureş - Cerneahov, sunt insa mult mai numeroase in campia munteana.
O perioadă, mulțumiti sa traiască in Dacia, gotii nu au mai ridicat probleme Imperiului Roman. Atacurile asupra Imperiului Roman reîncepeau in timpul lui Constantin cel Mare. Acesta îl trimite pe fiul sau sa rezolve problema reprezentata de goti, la nord de Dunare. Constantin al II-lea traversa Dunarea pe noul pod de la Celei si ii învingea pe goti, chiar daca acestia erau puternici si numerosi. Astfel, malul stang al Dunării reintra temporar sub autoritatea romană. Constantin cel Mare construia pe acest mal cetatea Daphne, la confluența Argeșului cu Dunarea, si restaura orasul Tropaeum Traiani.
Prezenta gotilor în spatiul daco-roman este cunoscută nu doar de la Iordanes, ci si de la alti doi istorici, Eutropius si Marcellinus. Eutropius ii aminteste pe thervingi, adica goții din apus, în timpul împăratului Valens, in a doua jumatate a secolului al IV-lea. Marcellinus pomenește despre cum acelasi imparat a luptat cu gotii, de trei ori, in aceeași perioadă. Potrivit acestui scriitor, goții se aflau în zona Munteniei, de unde s-au retras spre Carpați, alungați de incursiunea militară a romanilor.
Hunii
Hunii au ocupat, initial, zonele din nordul Chinei. De acolo s-au urnit catre Apus, supunand diverse popoare, unele ingroșandu-le randurile armatei. In zona Donului, hunii au ajuns in contact cu neamul alanilor, popor iranian, precum scitii, supunându-i.
La est de raul Nistru, hunii îi invingeau pe ostrogotii conduși de Hermanaric si Withimer. Ostrogoții erau impinsi spre vest de navalirea huna. Aceeasi soarta au impartasit-o vizigotii lui Atanaric, situați la vest de Nistru. O ultima incercare a vizigoților de a se opune inaintarii hune s-a înregistrat in sudul Moldovei. Germanicii se retrageau spre Caucaland, probabil zona Buzaului de astazi. Aici au fost descoperite numeroase descoperiri arheologice de origine germanica, precum tezaurul de la Pietroasele, „Closca cu puii de aur”.
Astfel germanicii din spatiul carpato-danubiano-pontic au fost dislocati brusc, in anul 375, de invazia hunilor. Acestia proveneau din grupul popoarelor cu origini altaice, asiatice. Infățișarea lor era asemănătoare mongolilor. Ocupația principala a hunilor era cresterea animalelor, in turme, din acest motiv preferand ca mediu de viata campia sau stepa. Astfel, s-au stabilit in Campia Dunarii si a Tisei, adică Panonia.
Dupa ce i-au invins si alungat cele doua ramuri ale gotilor, ostrogoții si vizigotii, hunii ajungeau sa domine partile de la nord de Dunare. Ei si-au stabilit baza de atacuri, un fel de capitală, în pusta Pannoniei, sub conducerea regelui Rugilas. Acesta avea sa fie urmat de nepoții sai, Attila și Bleda. Cel din urmă avea să fie asasinat, fratele sau, Attila, ramanand singurul stapanitor al hunilor.
De aici, hunii vor declanşa, sub conducerea lui Attila, numeroase expediţii de prada spre apus si sud. Unor asemenea navaliri le cad jertfa cetatile bizantine situate de-a lungul Dunarii, printre care si Sucidava. Stapanirea ferma a lui Attila asupra unor tinuturi intinse a avut insa si un aspect pozitiv, asigurand pentru aproape o jumatate de veac stabilitatea politica in aceste regiuni.
Attila a fost cel mai puternic conducător al hunilor. A condus Imperiul Hun care se întindea de la muntii Ural la fluviul Rin si de la Dunăre la marea Baltica. In timpul domniei sale a fost unul dintre cei mai de temut inamici ai Imperiilor Romane de Rasarit si de Apus, fiind poreclit in unele texte bisericesti „biciul lui Dumnezeu”. El a traversat Dunarea de doua ori si a jefuit Balcanii, dar nu a putut sa ocupe Constantinopolul. De asemenea, el a încercat sa cucereasca Galia Romana și Roma.
Confruntările militare ale lui Attila cu Imperiul Roman au culminat cu batalia de la Mauriacus, in apropiere de orașul Troyes din Franța. Desi nu au fost învinși categoric de catre generalul roman Aetius, hunii nu au mai putut înainta spre vest. Attila s-a intors spre Roma. Orasul Etern scapa datorită intervenției Papei Leon I. Acesta, combinand darurile si rugamintile, il indupleca pe liderul hunilor sa abandoneze decizia cuceririi Romei.
Intors în Pannonia din campania militară apuseană, Attila murea chiar in noaptea nuntii sale. Luptele pentru succesiune dintre numeroșii sai fii au condus la dezintegrarea imperiului hun. Mai mult, revoltele supusilor gepizi și ale altor germanici culminau cu batalia de la Nedao, unde Elac, fiul cel mare al lui Attila era ucis. Circa 30000 de huni si-au pierdut viata in batalie. Cei mai multi dintre hunii ramasi in viata se intorceau spre Asia. Grupuri razlete de huni ramaneau in nordul peninsulei Balcanice, in apropierea Dunarii. Un grup se stabilea în Oltenia vestică, fapt atestat de descoperirea a două cazane ritualice hune în Mehedinți și Dolj.
Gepizii
In nordul regiunilor daco-romane traiau gepizii, popor de origine germanica. Zona lor de baștina era gura de varsare a Vistulei in Marea Baltica. Incercasera sa patrunda in Dacia romana inca de pe la jumatatea secolului al III-lea. Respinsi de armatele romane, au mai incercat din nou, lovindu-se acum de gotii care aveau aceleași intenții ca și ei, fiind respinsi spre nord de catre acestia din urma.
Gepizii au fost migratori de origine germanica care s-au stabilit in Pannonia, ajungand si in vestul Transilvaniei, Banat si culoarul Oltului. In baza unor vestigii arheologice, se presupune ca in zona Apahida, in Transilvania, s-a aflat o curte regala gepida.
Gepizii germanici fusesera un timp supuşi hunilor, impotriva carora se rascoala si pe care-i inving, preluand stapanirea asupra Pannoniei. Nici ei nu stapanesc teritoriul fostei Dacii romane, desi o parte a lor ajung şi aici.
In cele din urmă, Pannonia gepida a fost ocupata temporar de longobarzi, care, aliati cu avarii euroasiatici, au distrus regatul gepizilor (566). Avarii au avut apoi suprematia in Bazinul Panonic si nord-vestul Daciei, iar longobarzii au migrat mai departe în Italia (568), sub conducerea regelui Alboin. Resturile gepizilor au fost asimilate de avari şi altor populaţii din Pannonia şi vestul Transilvaniei.
In secolul al VII-lea, scriitorii bizantini foloseau pentru zona Oltenia-Banat si denumirea Gepidia. Ultima menţionare a gepizilor a fost facuta in secolul al IX-lea, cand mai exista un rest etnic gepid, ramas ca populaţie supusă avarilor.
Avarii
Avarii, nomazi de origine asiatica, cu punct de origine probabil in zona lacului Baikal, incep sa se deplaseze spre vest, astfel ca, in preajma secolului al V-lea, se aflau in zona de nord a Caucazului si stepele nord-pontice, pana la Dunarea de Jos. Avarii au reprezentat o populație nomada, razboinica, avand ca principala ocupatie creșterea animalelor.
Dupa ce i-au nimicit pe gepizi, avarii se așezau in campia Tisei si a Dunarii. Practic, ocupau acum fosta baza a hunilor. Acolo isi intemeiau o capitala de unde aveau sa declanșeze mai multe raiduri de jaf spre Europa de Vest si Imperiul Bizantin. In limba turca, avar inseamna „vagabond”. După repetate incursiuni dupa prada in Imperiul Bizantin, avarii ajungeau chiar sa asedieze capitala acestuia, Constantinopol.
Prezența avarilor in proximitatea spațiului carpato-danubiano-pontic se suprapune peste cea a slavilor, recent sosiți printre daco-romani. Relațiile lor cu slavii au oscilat intre colaborari militare impotriva Imperiului Bizantin si conflict. Autoritatea avarilor pare sa se fi extins si spre zona Transilvaniei, fapt sugerat de o fibula de argint gasita in al doilea tezaur de la Cosovenii de Jos.
Statul avar a fost distrus de suveranul francilor, Carol cel Mare, dupa mai multe lupte care au culminat cu cucerirea capitalei avare din Pannonia. Aici, francii invingatori au gasit numeroase bogatii. Peste puțin timp, luptele avarilor cu bulgarii condusi de hanul Krum se incheiau cu distrugerea totala a primilor. Despre aceasta, Cronica lui Nestor relata: „Au murit cu toții, nu a mai rămas nici un avar”. Dispariția rapida si totala a avarilor a facut sa se nască o expresie in limba rusa: „Au pierit ca avarii!”. Totusi avarii nu dispar cu totul, ei sunt amintiți pana în 950 ca platind impozite în regiunea aparținand Croatiei de astazi.
Slavii
Zona de origine a slavilor a fost spatiul dintre Vistula, Niprul mijlociu, lacurile Mazuriene și Carpatii Galitiei. Caracteristicile morfogeografice erau date de ses, rauri si lacuri, balti si paduri întinse. Slavii care s-au contopit cu daco-romanii apartineau, cel mai probabil, grupului sudic al acestui popor, același din care s-au individualizat sarbii si bulgarii.
Slavii au fost în antichitate o populaţie migratoare, alcătuită dintr-o mulţime de triburi si foarte numeroasă. Dintre toate popoarele migratoare care au trecut peste pamantul Daciei, cel mai însemnat rol in formarea poporului roman l-au avut slavii. Ei au jucat în acestă parte de lume rolul pe care l-au avut alte popoare migratoare în Europa în formarea natiunilor actuale. Astfel, poporul roman s-a format din substratul dacic peste care s-a aşezat stratul roman, apoi ad-stratul slav.
Din secolul al VI-lea, slavii au navalit în numar mare in spațiul carpato-danubiano-pontic. Probabil ca infiltrații minore ale acestei populații in regiune existau deja, dar nu au fost inca documentate. Scriitorul bizantin Procop din Cezareea menționează ca slavii stabiliti la nordul Dunarii erau antii, situati in zona Moldovei de azi si in nordul Marii Negre si sclavinii, asezati in Campia Munteniei. Treptat, ei s-au raspandit si spre zonele deluroase, urcand pe vaile raurilor care coboara din Carpati. O lucrare geografică armeana afirma ca pe teritoriul fostei Dacii locuisera 25 de neamuri de slavi, o parte a lor trecand la sud de Dunăre, inaintand pana in Ahaia si Dalmatia.
Problemele grave create de slavii la granița nordică a Imperiului Bizantin au determinat autoritățile imperiale sa apeleze la ajutorul avarilor. Acestia au trecut din Transilvania in peninsula Balcanica, reintrand pe teritoriile slave pe la Brăila, de teama padurilor intinse din Muntenia. Cu ocazia acestei expediții s-a constatat ca tara slavilor „era foarte bogata, plina de prada din provinciile romane, deoarece nu fusese niciodata jefuita de popoarele straine.” Desi i-au învins pe slavi, avarii au preferat sa se retraga din Muntenia, neputand controla regiunea.
Peste populatia protoromana, care ducea o modestă viată agrara in obsti satesti, s-au revarsat in secolele VI-VII triburile slave. Slavii au strapuns granita bizantina (limesul) de la Dunăre si s-au revarsat in intreaga Peninsulă Balcanica, ajungand pana in Grecia. Acest eveniment a avut serioase consecinte pentru unitatea daco-romanica sau est-romanica.
Populatia protoromana de la sud de Dunare s-a slavizat cu timpul, ori s-a retras mai spre sud, in munti, dand nastere grupurilor etnice ale macedono-romanilor si istro-romanilor. in alts directie s-au dezvoltat relaţiile populaţiei est-romanice de la nordul Dunarii cu slavii. Aici, populatia autohtona era superioara numeric slavilor, ceea ce a dus cu timpul la asimilarea celor din urma de catre autohtoni. Spre deosebire de alti barbari migratori, slavii au influenţat decisiv etnogeneza romanilor, constituind adstratul neamului romanesc. Slavii, fiind agricultori si crescatori de animale, au convieţuit mai îndelungat cu autohtonii, lasand in limba romana cuvinte de origine slava precum: plug, prieten, drag, iubire, cuvinte care denotă multiple contacte umane.
Bulgarii
Puterea statului bulgar va creşte considerabil pe vremea conducăaorului bulgar Krum (802-814) care isi intinde stapanirea pe ambele maluri ale Dunarii. Krum profita de infrangerea avarilor de catre Carol cel Mare în anul 797 si anexează zona actualului Banat si probabil si-a întins stapanirea si asupra Munteniei si Ardealului, unde locuia populatia daco-romana si slavii in curs de asimilare de catre aceasta.
Din vechea limba turcica a bulgarilor nu se cunoaşte nimic, iar influenţa bulgarilor asupra noastra vine prin influenţa slavilor care i-au asimilat pe bulgari şi de la care am împrumutat alfabetul chirilic si cateva elemente privind viaţa statala.
De-a lungul istoriei, comunitati de bulgari au existat în Valahia, Dobrogea de Nord si Transilvania. Cu toate acestea, cea mai mare comunitate de bulgari, cea care si-a prezervat cel mai bine tradițiile si obiceiurile, se găsește în nordul Banatului. In Muntenia numărul celor de origine bulgară este mare, cu toate acestea mulți și-au pierdut identitatea națională și nu-și mai vorbesc limba.
Cu ajutorul unor studii efectuate de cercetatorii bulgari s-a aflat ca minoritatea Secuiască nu sunt decat un subgrup de Protobulgari maghiarizați.De asemenea, aceleași studii au dovedit ca Scheii din Transilvania sunt bulgari romanizati.
Ungurii
Ungurii au fost o populaţie migratoare, de origine fino-ugrica, a caror limba se inrudeste cu cea a finlandezilor, estonienilor si a laponilor. Ei se numesc pe sine maghiari. Originea acestui nume este incerta, nu s-a putut da o explicatie plauzibila pentru el. Acest neam a fost numit unguri de catre germani, romanici si bizantini.
Ungurii erau originari din centrul Asiei, dintr-o regiune situata intre munții Altai si nordul Iranului. In primul secol de după Hristos, ungurii au inceput migrarea catre vest., oprindu-se pentru un timp in stepa dintre Volga mijlocie si muntii Urali. Ceva mai tarziu se aflau intre Don si Nipru, in regiunea numita de bizantini Lebedia. In urma conflictelor cu pecenegii, unii dintre unguri se intorceau catre Asia Centrala iar altii avansau catre zona dintre cursurile mijlocii ale Prutului și Niprului, pamanturi pe care le-au numit Atelkuz, adica „tara dintre rauri”.
Aflați în Atelkuz, triburile ungurești il alegeau drept lider pe Arpad. Despre acesta, imparatul bizantin Constantin Porfirogenetul scria: „era cel mai demn de această onoare, inlelept la sfat si ințelegator, de o vitejie deosebita si inzestrat pentru domnie”. Ungurii s-au implicat în conflictul militar dintre bizantini si bulgarii țarului Simeon, susținandu-i pe primii. Au reusit sa îi invingă pe bulgari, cucerindu-le chiar si capitala. Dupa ce a încheiat pace cu Imperiul Bizantin, tarul Simeon s-a concentrat pe razbunare asupra triburilor ungurești din Atelkuz, aliindu-se cu vechii dușmani ai acestora, pecenegii. Grosul armatei unguresti aflandu-se într-o incursiune de pradă catre Apus, regiunile unguresti au fost trecute ușor prin foc și sabie de către bulgari si pecenegi.
In urma devastărilor produse de pecenegi si bulgari în Atelkuz, ungurii au decis parasirea regiunii si cautarea alteia pentru a se stabili. Potrivit notarului anonim al regelui maghiar Bela, ungurii au pornit spre nord, urmand linia Carpaților Orientali si ai Galitiei, pana in dreptul orașului Munkacs, unde au traversat munyii, coborand in campia Tisei, stabilindu-se acolo.
Ajunsi in campia Tisei, ungurii au întalnit acolo si mai spre rasarit, in Transilvania, o populatie de amestec: romani si slavi. Aceste realitati istorice sunt cunoscute din Cronica Notarului Anonim si Cronica rusească a lui Nestor. Treptat, entitatile politico-statale romanești au ajuns să fie supuse, in principal prin metode razboinice, de catre nou-venitii unguri.
Conducator al unui ducat sau voievodat situat în Crișana, Menumorut refuza solicitarea venită de le unguri de a li se supune. Atunci, un șef militar ungur, Zoltan, ataca formațiunea condusă de Menumorut. Acesta din urma se retragea in cetatea care îi servea drept capitală, Biharea. Ungurii, conduși de Zoltan, au patruns adânc in Transilvania, până la Bellerad, adica Alba -Iulia. Fara șanse de a putea scapa, Menumorut incheia pace cu Zoltan, oferindu-i acestuia de sotie pe fiica sa, odata cu voievodatul ca zestre. Un alt conducator de la est de Pannonia, Glad, s-a confruntat și el cu atacurile lansate de unguri. Originar din Vidin, Glad conducea o formațiune statală cuprinsa între Mureș si Dunare, mai exact până în partile Orșovei. in lupta cu ungurii, Glad a fost sprijinit de armata sa, dar și de cumani, bulgari si blaci, adică români. Invins, Glad se ascundea la Keve, aproape de Bulgaria, supunându-se ungurilor într-un final.
Un al treilea lider din spațiul transilvanean, Gelou, conducea o țara despre a carei bogătie se dusese veste: „bonitam terre ultrasilvane”. Ținutul condus de Gelou avusese deja multe de suferit din cauza atacurilor pecenegilor si cumanilor. Tuhutum, o capetenie maghiară, a auzit despre bogatia pamanturilor romanilor si slavilor lui Gelou, hotarand sa le cucerească. „Dux blacorum”, Gelou, incerca in doua randuri sa-l oprească pe șeful ungur, dar fara succes. Avea sa fie ucis de soldati unguri pe raul Copusului, aproape de cetatea sa de pe Somes, Dabaca. Tuhutum îi lua, astfel, locul la conducerea tarii.
După ce s-au stabilit in Câmpia Pannoniei, ungurii au continuat raidurile de jaf către Apus. Spațiul german era preferatul acestor expediții, dar pana in momentul in care maghiarii au fost învinsi de germani in batalia de pe râul Lech. La scurt timp, principele maghiar Gyula se crestina în ritul bizantin. Insă creștinarea in masa a ungurilor avea să se petreaca in timpul regelui Vajk, botezat sub numele de Ștefan, in ritul apusean. In circa patru ani, orice opoziție a politeistilor a fost inabusita. Stefan primea de la Papa titlul si coroana de rege, precum si dreptul de a organiza sub raport bisericesc statul sau.
Prin crestinare, ungurii intrau in concertul popoarelor și statelor europene. Dupa incoronarea sa ca rege, Ștefan a pornit mai multe campanii militare impotriva unor lideri regionali din Transilvania si Banat, aceștia refuzand sa-i recunoască autoritatea. Astfel avea sa fie capturat chiar unchiul sau, ducele Gyula, lider al fostei formatiuni a lui Gelou, cea cu centrul politic la Dabaca.
După infrangerea lui Gyula, regele Ștefan pornea împotriva lui Kean, duce al bulgarilor si al slavilor, cu voievodatul undeva în sud-estul Transilvaniei. „Si cu multă truda și după anevoioase lupte, de-abia l-a invins in sfarsit si l-a omorat si a luat neprețuita multime de comori, mai ales in aur si pietre scumpe si apus acolo pe un stramoș al sau cu numele Zoltan, care apoi a mostenit acele parti transilvanene”.
Ahtum, stapan ungur al Banatului, a fost si el supus de catre regele Ștefan. Ahtum stăpânea din cetatea Morisena, actualul Cenad. Foarte probabil ca Ahtum era crestin de rit rasaritean, deoarece fondase o manastire cu calugari greci in capitala statului sau. Ahtum „uzurpase puterea asupra sarii regesti ce scobora pe Mures, punand in schelele acestui rau, pana la Tisa, vamesi si pazitori si supunea toate la tribut.” Ahtum avea chiar sa-si piarda viata, fiind ucis de un soldat al regelui Ștefan, Chanadinus. De la numele acestui soldat provine denumirea localitatii Cenad.
Ocupatia maghiara a fost in mai multe etape:
circa 900: până pe cursul Someșului Mic;
circa 1000: pe cursul râului Mureș;
circa 1100: pe cursul râului Târnava Mare;
circa 1150: linia râului Olt;
circa 1200: linia Carpaților Răsăriteni și Meridionali.
Atunci când ungurii soseau în Transilvania, gaseau acolo entități politico-statale de influentă slava, precum voievodatele si cnezatele, precum și o masa de romani in care se aflau elemente slave. Se pare ca voievodatul aflat in Podisul Transilvaniei avea o importanta deosebita, deoarece maghiarii au păstrat titlul de voievod după ce au cucerit regiunea.
Cnejii din satele romanesti transilvanene post-cucerirea maghiară erau administratori ai localităților, in numele regelui Ungariei, stapanul tuturor. In schimbul serviciilor lor, cnejii primeau de la monarh o suprafață mai mare de pamant, dreptul de a detine o moara, scutirea de unele impozite, precum si dreptul de ajudeca pricinile marunte. Unii dintre ei s-au maghiarizat prin înnobilare. Este cazul familiilor Dragfi, Banfi, Kendeffi sau Csomortani.
Foarte probabil ca populația satelor romanești administrate de cneji si voievozi se afla in situație de șerbie, sau, cu o denumire mai tarzie, de iobăgie. Aceasta populație datora regelui, nobililor si clerului anumite dari si munci. In plus, plateau o suma fixa pentru pamantul pe care il primeau in folosinta, precum si dijme in natura. Serbii se puteau muta de pe mosia proprietarului doar cu acordul acestuia si platind o taxa pentru aceasta. Uneori, aceștia fugeau, trecand in Țara Romanească, Moldova sau Polonia. Apareau astfel sate de fugari, așa-numitele „slobozii”.
Pecenegii
Pecenegii au fost migratori din ramura populațiilor de limba turca, inruditi inclusiv cu vechii bulgari. Ei apar in documentele bizantine cu numela de patinachi, iar in cele latinesti sunt denumiti bisseni. Au ajuns in spațiul locuit de romani cam in acelasi timp cu maghiarii.
In veacul al IX-lea ei au populat nordul Marii Negre, iar in secolele al XI-lea-al XII-lea au pătruns în Peninsula Balcanică.
Pecenegii erau pastori, preferand zonele de ses. Din acest motiv au locuit in sudul Basarabiei, adica in Bugeac, in Baragan, Teleorman si campia Burnazului. Totusi, unii dintre ei sunt mentionati de documente maghiare ca traind si in Transilvania, ajunși acolo probabil in urma infrângerilor suferite in fata bizantinilor.
Cronicarul bizantin Cedren ii descria pe pecenegi drept un neam „mare si numeros” caruia nu i se poate opune nici o semitie. Acelasi scriitor ii împărțea in 13 triburi nomade, raspandite intre Nipru si campia Pannoniei. Scriitorul persan Ghardizi ii caracteriza ca fiind „bogati, au cai multi si multe oi si multe vase de aur si de argint”.
Cei mai importanti si numerosi dintre pecenegi erau cei din tribul uzilor. Acestia au trecut peste spatiul romanesc, navalind peste Dunare, in Imperiul Bizantin. Urmasi ai lor au persistat in Dobrogea de sud, cunoscuti drept gagauzi, ajungand mai apoi in Basarabia. Un alt trib peceneg era cel al berindeilor, de unde, probabil, provine numele Berindei.
Cumanii
Cumanii au fost o populaţie migratoare apartinand ramurii vestice a neamurilor de limba turca si erau inruditi cu pecenegii si cu vechii bulgari. Ei au venit din stepa kirghiza, din Turkestan. In secolul IX cumanii se aflau langa fluviile Ural si Volga. Ei apar in partile locuite de romani in secolul al XI-lea, cand ii nfrang pe pecenegi si le ocupa asezarile. Stapanirea lor dureaza cam doua sute de ani, pana la marea invazie a mongolilor.
Teritoriul controlat de cumani se numea Cumania şi se întindea de la fluviul Don până la Carpaţi. Partea rasariteana, unde se gasea si centrul lor de putere, se numea „Cumania alba”, iar partea apuseana, vecina cu Ungaria (Transilvania) si incluzând Moldova si estul Ţarii Romanesti, se numea „Cumania neagra”. La peste jumatate de secol de la aparitia lor, cumanii invadau Imperiul Bizantin, retragandu-se rapid la nord de Dunare, prin zona Vidinului. Aveau sa fie urmăriți de un corp de oaste bizantină pana la râul Olt, timp de trei zile si trei nopți.
Dupa cele două secole în care au dominat spațiul românesc extra-carpatic, cumanii s-au confruntat cu marea invazie a mongolilor. Regele cumanilor, Cuthen, a fost nevoit, dupa două victorii impotriva tatarilor, sa se refugieze in Regatul Ungariei. Acolo, regele Bela al IV-lea le acorda loc de așezare în campia Tisei si a Dunarii. Ungurii, batuti si ei de mongoli, au acuzat pe cumani de inţelegere cu navalitorii si îl ucid pe regele cuman Cuthen. Cumanii se rascoala, se aliaza cu tatarii si cei mai mulţi trec Dunarea in Bulgaria. O parte a lor raman in Panonia si urmasii lor vor fi gasiti aici pana in secolul al XVIII-lea, vorbind limba stramosilor lor.
Cumanii se crestineaza, dar crestinismul lor incipient a pastrat o serie de obiceiuri stravechi, care se gaseau si la sciţii iranieni. Se ştie ca au existat legaturi intre romani si cumani, deseori ei luptand alaturi impotriva unor duşmani comuni. De la cumani ne-au ramas o serie de toponime si probabil antroponime.
Colonistii sasi si secui
In legatura cu procesul de cucerire a Transilvaniei de catre unguri sta si colonizarea a două elemente etnice alogene: secuii si sasii. Regii maghiari aveau nevoie de puncte de sprijin care sa incadreze masa de romani din Transilvania. In același timp, era nevoie de centre urbane rentabile pentru visteria regala. Din aceste motive, principale, au fost colonizate cele două populatii in anumite regiuni ale Transilvaniei.
Primii colonisti sași au sosit în Transilvania în timpul regelui Geza al II-lea (rege intre 1141-1162). Acesta le-a acordat germanilor care acceptasera sa se stabileasca aici anumite privilegii. Mai apoi, în timpul regilor Bela al III-lea (rege intre 1172-1196) și Andrei al II-lea (rege intre 1205 -1235), alte grupuri de colonisti de origine germană au sosit în interiorul arcului carpatic.
Cel mai sigur loc de origine al coloniștilor sasi a fost Flandra sau, poate, o regiune din apropierea Marii Nordului. Unii dintre ei proveneau de pe cursul mijlociu al Rinului si mai ales, din Luxemburg. Ca locuri de așezare au fost alese podișul Târnavelor, mai exact zona Sighișoara-Medias, zona Sibiului si cea a Tarii Barsei. O a patra grupa de coloniști sasi a ales zona nord-estică a Transilvaniei, regiunea orașelor Rodna și Bistrița.
Monarhii unguri au acordat coloniștilor sasi o serie de privilegii care au stimulat activitățile economice ale acestora. Un act al lui Andrei al II-lea confirma avantajele pe care deja le oferise regele Geza al II-lea. Printre altele, li se dadea sasilor și „padurea romanilor si a pecenegilor”, cu tot cu apele care o strabateau, pentru a se folosi de toate acestea impreună cu supușii romani si pecenegi.
Prima menționare documentară a secuilor în Transilvania era făcută cu prilejul expediției comitelui Ioachim din Sibiu, contra rasculatilor de la Vidin, pe la începutul secolului al XIII-lea. Astfel, oastea comitelui era formată din sasi, romani, secui si pecenegi. Peste cativa ani, denumirea de „terra Siculorum”, tara Secuilor, aparea in diploma care le acorda cavalerilor teutoni privilegii cu ocazia stabilirii lor in Țara Barsei. Unele cronici maghiare ii consideră pe secui drept descendenti ai hunilor lui Attila. Istoricii unguri contemporani ii consideră pe secui coloniști adusi in zona Carpaților Orientali de către regele maghiar Ladislau cel Sfânt, sau de vreun urmas al acestuia. Scopul stabilirii lor la periferia sferei e stapanire maghiara era acela de a pazi granița estica. O teorie afirma că numele de secui înseamnă „pazitori ai marginii”.
Gasim o informatie interesanta pe wikipedia, cu ajutorul unor studii efectuate de cercetatorii bulgari s-a aflat ca minoritatea secuiasca nu sunt decat un subgrup de Protobulgari maghiarizați.De asemenea, aceleași studii au dovedit ca scheii din Transilvania sunt bulgari romanizati. (un punct de vedere acceptat de catre Lyubomir Miletich si de scriitorii romani.
Cavalerii teutoni
Cavalerilor teutoni li s-a dat dreptul de catre Andrei al II-lea al Ungariei de a se aseza in zona de sud a Transilvaniei si a popula "terra deserta et inhabitata" cu scopul de a apara teritoriile coroanei maghiare de frecventele incursiuni ale cumanilor.
Ca urmare, teutonii s-au stabilit in "Terra Borza" (Tara Barsei), ei avand initial doar dreptul de ridicare al fortificațiilor din lemn si de pamant. Cum in Europa Occidentală astfel de fortificatii erau deja de domeniul trecutului si cum probabil au construit fortificația direct din piatra, Andrei al II-lea a acordat in anul 1222 ordinului teutonic dreptul de a construi "castra et urbes lapideas". Cum cavalerii si-au extins teritoriile controlate pana in Tara Brodnicilor spre nord si au facut incursiuni inspre sud spre Dunare, regele Ungariei ingrijorat de posibilitatea crearii unui stat în stat, a intrat cu armatele sale in anul 1225 si i-a alungat din Tara Barsei.
In cei 14 ani cât au stat în Tara Barsei, au dezvoltat foarte mult militar regiunea, ridicand nu mai putin de cinci fortificatii: la Cetatea Neagra (Codlea), Cetatea Crucii de la Teliu, Rasnov, o cetate langa Brasov si una chiar dincolo de Carpati în teritoriile cumanilor (Castrum munitissimum). Aceiasi cavaleri au fondat treisprezece localitati in Tara Barsei, printre cele mai cunoscute fiind Sanpetru si Prejmer.
Informatiile au fost sortate si luate din diferite surse online dar contin si pareri personale in urma lecturarii a diferite documente si informatii.
www.wikipedia.ro
www.enciclopediaromaniei.ro
ro.historylapse.org
Istoria Transilvaniei - Ioan Aurel Pop
Comentarii